Satului românesc îi sună ultimii clopoței ai tradițiilor

Moldova, odată colorată la început de an de strigătele bandelor de haiduci, de zurgălăii căiuților ori ale mălăncilor și de glasul urătorilor, își găsește din ce în  ce mai greu tineri care să îi poarte obiceiurile. Puținele locuri unde tradițiile încă se mai păstrează încep și ele să fie înăbușite atît de amestecul autorităților, cît și de faptul că acestea nu se implică suficient. Comuna Todireni din județul Botoșani este unul dintre puținele locuri în care tradițiile încă nu au murit, iar locuitorii acestei localități încearcă să le prelungească pe cît posibil agonia. Chiar și așa, fără ajutor, obiceiurile par a-și trage ultimele răsuflări, iar pe măștile și costumele purtate de tineri în trecut începe să se așeze praful.IMG_0831 Călușar din Todireni IMG_0848

CARNAVALUL DE LA „SFAT”

În Todireni, județul Botoșani, în ajunul Anului Nou se adună, ca la paradă, haiduci, capre, călușari și ursari care își duc de lanț urșii. Atunci, centrul comunei devine un furnicar neobosit de oameni care vin să admire costumele, să asculte rolurile bandelor sau să privească jocul călușarilor îmbrăcați în cos­tu­me colorate și încinși cu centuri de zurgălăi. Totuși, în ultimii ani, sînt din ce în ce mai puțini cei care duc tradițiile vechi de sute  de ani mai departe, măștile și costumele ajung să fie aruncate de bătrîni în po­durile caselor, iar rolurile răstite odinioară de tinerii comunei se aud din ce în ce mai rar.

În anul care tocmai s-a în­che­iat, pe 31 decembrie, de cum ajung în centrul comunei, mă întîmpină cîteva țigănci îmbrăcate în fustele lor colorate și cu brațele pline de ar­tificii și cu buzunarele doldora de pachete cu petarde. Pe mar­gi­nea drumului, pe o parte și de alta, sînt tarabe cu tot felul de jucării din plastic, sub care însă se văd sa­co­șe întregi cu tot felul de ma­te­ria­le pirotehnice. La cîțiva metri, trei polițiști fumează calm și discută, cu spatele la bișnița care se face fă­ră ocolișuri. Deja au trecut două cea­suri după ora prînzului și pa­ra­da stă să înceapă. Cînd eram de-o șchioa­pă nu mai aveai loc în cen­trul Todireniului nici să arunci un ac la ora asta, acum însă de abia da­că s-au strîns o mînă de oameni. Mai mulți par a fi bișnițarii, care stri­gă cît îi țin plămînii „nu dați ba­nii pe prostii, luați petarde la copii”.

Această prezentare necesită JavaScript.

30 DE LEI PENTRU HAIDUCI

Cu privirea pierdută, încercînd parcă să-și amintească cum erau toa­te obiceiurile pe vremea ti­ne­re­ții sale, nea Vasile, un bătrîn care își sprijină anii de un baston, cla­ti­nă trist din cap. „Cînd eram eu ca­va­ler pe șesul ăsta pe care îl vezi ma­ta aici nu mai era loc de caii bă­ie­ților care făceau bande. Era ban­da lui Coroi și a lui Paliciuc, care sînt de aici, iar în fiecare an căutam să aducem roluri noi din alte co­mu­ne. Se făceau cîte cinci sau șase bande în fiecare sat, dar cum nu-s atîtea în toată comuna”, spune cu tristețe nea Vasile. De cînd se știe nu lipsește în nici un an de la întîlnirea obiceiurilor de Anul Nou din fața primăriei, la fel cum „de cînd am devenit cavaler și pînă ce mi-am pus pirostriile” a fost mereu cu pușca de lemn și pletele de haiduc în centrul Todireniului.

Nea Vasile îmi povestește cum flăcăii se întîlneau încă de la în­ce­pu­tul lui decembrie și plănuiau to­tul cu grijă. Își împărțeau rolurile în funcție de vîrstă și înălțime. Hai­ducii trebuiau să fie cei mai solizi, iar Coroi, Paliciuc, Jianu ori alt șef al bandei trebuia să fie cel mai înalt din­tre toți și să fie flăcău gata de însurat. „Căutam cea mai bună muzică, care să știe și rolurile, dar și dansuri, pentru că ajungeam la fe­tele de măritat și le dansam. Era mai mare rușinea dacă nu dansai vreo fată de-a gospodarilor care te-au primit”, își amintește nea Va­si­le. Acum însă se respectă din ce în ce mai puține tradiții, iar oamenii a­proape că nu mai primesc bandele din cauza lipsei banilor. „Ca să-l primești pe Coroi tot trebuie să dai băieților măcar 30 de lei, iar cu pensia mea de la CAP asta în­seam­nă aproape jumătate. Nu-i mai pot primi și parcă îmi plînge sufletul, dar nu am ce face”, spune bă­trî­nul uitîndu-se lung la băieții ca­re bat cu puștile de lemn în asfalt.

„JOACĂ, JOACĂ TROPĂIT, CA ȚIGANUL LA PRĂȘIT”

Aerul este greu, încărcat de mi­ros de pucioasă și praf de pușcă de la petardele care pocnesc din toate di­recțiile, aruncate de puști de-o șchioapă. Abia dacă reușești să te ferești de-o drăcovenie aprinsă că dai peste alta, aruncată de altcineva. „Ei, dar nu te prind eu pui de drac? Lasă că te zic eu lui taică-tu să te scarmene”, strigă o femeie tru­peșă la unul dintre băieți. Puș­tiul nici nu se sinchisește de a­me­nin­țare și, hlizindu-se, mai aruncă una. Pe terasa clubului „Disco Bar and Games“, aflat chiar în centrul co­munei, Laurențiu se hotărăște să aprindă două cutii dintr-un foc. Fa­ce două șiruri de petarde așe­za­te cap la cap, rupe cîteva și pune pra­ful de pușcă între cele două șiruri, apoi aprinde pulberea cu un chibrit și fuge cît poate de repede. Imediat începe comedia. Fetele încep să țipe, babele să blesteme, iar bărbații să înjure birjerește. Doar băieții sînt cei care par a aprecia spectacolul pirotehnic, deși pînă și ei încep să tușească de la fumul negru lăsat de pocnitori.IMG_1170 IMG_1171

Toată lumea uită însă de neajunsuri cînd, îmbrăcați cu pelerine albastre, dansînd de pe un picior pe altul și imitînd trapul unor armăsari neîmblînziți, ajung că­lușarii de la Hlipiceni, comuna ve­cină. Spre deosebire de ceilalți cos­tumați, în grupul lor sînt doar oa­meni trecuți de prima tinerețe, dar care sar și strigă mai ceva ca niș­­te copii în curtea școlii. „Foaie ver­de de strujeni, căiuții din Hli­pi­ceni”, anunță starostele, con­du­că­torul grupului. Imediat începe dan­sul nărăvașilor. Acordeonistul își plimbă degetele pe clapele instrumentului, iar toboșarul îi bate măsura. Pe lîngă ei, încep să dan­seze, chiar în intersecție, și cî­te­va perechi de gospodari din îm­pre­jurimi, veniți să vadă obice­iu­ri­le din Ajunul Anului Nou. În jurul lor se strîng imediat oameni de toa­te vîrstele care aplaudă și dan­sează, ca la horele care se țineau înainte la Căminul Cultural.

După ce armăsarii împodobiți cu clopoței și pelerine albastre urcă spre primărie, le urmează altă ceată. Aceasta, mormăind, cu pașii împleticindu-li-se, ține morțiș să sperie fetele și să-i facă pe copii să se ascundă după fustele mamelor. Sînt urșii care-s ținuți în lanț de un ursar, murdărit pe față cu fu­nin­gi­ne, cu un costum ornat cu franjuri de material colorat și cu pălărie din pene. Acesta începe să bată în­tr-o tablă, iar pe ritmurile bătăilor urșii dansează, se rostogolesc și se reped spre copilele din jurul lor. „Joacă, joacă moș Martine, că-ți dau miere de albine/ Joacă, joacă tropăit, ca țiganul la prășit”, îl încurajează ursarul, în timp ce na­mi­lele costumate în piei de oaie mai fac încă o tumbă pe asfalt. Brusc însă aceștia se îmbolnăvesc, iar doctorul, îmbrăcat în alb, pe spa­tele căruia este desenată o cruce roșie, începe să descînte animalele întinse pe spate în mijlocul șoselei. După ce i se promite și mîncare și băutură, ursul își revine miraculos, iar dansul și tumbele se reiau. „Na! Na! Na! Martine, na! Nu te da, nu te muia! /Joacă, joacă, ursule, că s-or coace murele”.

ACORDEONUL, SUFLETUL BANDELOR

Mai la deal, spre primăria din Todireni, două capre conduse de doi băieți cărora abia le-au mijit mustăcioarele, dar care au avut grijă să le contureze mai bine cu cărbune, își fac jocul lor. Unul este ciobanul, proprietarul caprelor, iar celălalt cumpărătorul. „Caprele noastre-s cu mărgele / Cu cercei, cu catifele / Jucați vesel caprelor / Că vă dau la abator”, le îndeamnă stăpînul pe cele două cornute. Doar că ele au alt plan, așa că imediat se prefac bolnave și doar promisiunea că nu le va vinde le a­du­ce înapoi în simțiri. Încep imediat să danseze pe muzica acor­deonistului care însoțește ala­iul și să clămpăie vesele din ma­xi­la­rele lor din lemn.

Urmează „cavalerii”, băieții ga­ta de însurat, să arate ce au pre­gă­tit, așa că Banda lui Paliciuc își face loc prin mulțime. Îmbrăcați cu cușme, costume naționale și ple­te albe, iar în mijlocul lor cu Pa­li­ciuc, costumat în haine negre îm­po­dobite cu mărgele colorate, ban­da pare o armată ce cîntă în timpul unui marș. În urma lor este însă potera, cinci băieți îmbrăcați în haine kaki, de armată, cu chipiuri, ochelari de soare, săbii și puști din lemn. Ei trebuie să-l prindă pe fu­ga­rul care reușește însă să le scape mereu.

Banda lui Coroi vine și ea din urma celei a lui Paliciuc, iar în fața Primăriei Todireni se întîlnesc cu cea a lui Jianu și se iau la întrecere să vadă care dintre ei poate să-și strige mai tare rolul. Costumele ce­lor trei bande sînt cam aceleași și aproape nu le poți deosebi între ele. Nea Ilie însă știe atît de bine ro­lurile încît doar la auzul muzicii și a unei frînturi dintr-un rol spu­ne cu exactitate care bandă e și cît de corect este spusă replica. „Apăi eu de la 14 ani și pînă la 24, cînd mi s-a născut primul fecior, am tot făcut bandă. Banda lui Jianu am adus-o eu, de la Zlătunoaia, un sat vecin. Ca să-mi dea rolul am dat o damingeană de vin, că astea erau mîndria fiecărui sat și toți voiau să le țină numai pentru ei”, îmi spune nea Ilie, un bătrîn trecut de 70 de ani, mic de statură, dar ager, și cu căciula din blană de miel ridicată pînă pe vîrful capului.

BIȘNIȚARII, HAIDUCII MODERNI

După drumul la primărie și obținerea autorizației, toate ban­de­le încep să se perinde pe la „Clubul Disco Bar and Games”. Indiferent de vîrstă, fiecare iese pe terasă și își savurează berea, lăsînd pentru cîteva minute măștile deoparte. Pe lîngă bere și țigară, doi ursari, cu pălăriile cu pene și fețele colorate, încep să-și în­cerce norocul la unul dintre jo­cu­rile de noroc de lîngă bar. Abia după ce pierd vreo cinci bancnote de zece lei, urșii reușesc să-i dez­li­pească de monitoarele colorate pe cei doi. Cîțiva haiduci le iau imediat locul, iar buzunarele lor se ușu­rea­ză la fel de repede.IMG_1106 IMG_0892 IMG_0894

În stradă mulțimea începe să se rărească, rămînînd doar bișnițarii, vînzătorii de petarde și o mînă de tineri. Nea Gelu încă nu vrea să ple­­ce însă și-i instruiește pe băieții săi, îmbrăcați în căiuți, cum tre­bu­ie să danseze. A venit ca în fiecare an cu familia „la sfat”, cum i se spu­ne întîlnirii obiceiurilor de pe 31 decembrie. Cei trei copii ai săi, de 12, 10 și șapte ani, dansează de pe un picior pe altul, atenți la sfaturile tatălui lor. Doi dintre ei, cei mai mari, sînt costumați în armăsari împodobiți cu bucăți de material colorat, hîrtie multicoloră și salbe de clopoței. „În anii trecuți veneam și eu îmbrăcat, dar acum că are cine să-mi ia locul, stau liniștit și doar mă uit”, spune cu mîndrie bărbatul. „Este trist însă că obiceiurile încep să se piardă, iar tinerii nu mai sînt dornici să ducă mai departe tradițiile. Era mai mare rușinea să nu faci vreun obicei în ajunul Anului Nou. Aici veneau să se uite doar cei bătrîni ori copiii mici. Flăcăii toți trebuiau să fie haiduci, urși sau căiuți”, îmi zice înfocat bărbatul a cărui obraji par gata să pocnească de roșeață.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reportaj publicat în numărul 473 din Opinia Studențească.